Te-ai obisnuit deja cu postarile mele cred, cele cu tâlc sau cele copy-paste. Vreau sa cred ca indiferent de sursa lor, au un mesaj....care poate te ajuta, sau te va ajuta candva, daca nu pe tine direct, pe altcineva drag tie. Doar impartasind vom schimba in bine lumea in care traim, nu?
Am primit pe mail de la o buna prietena un material ce m-a marcat, si am citat si sursa spre finalul articolului.
Citeste-l cu inima pana la capat!
"Unde
este Dumnezeu, mama? Unde este Dumnezeu, tata?
Nu vedeti ca
innebunim fara El?"
( scrisoare de
adio)
„Salvati
sufletele noastre”, S.O.S….., asa a indraznit sa scrie cineva pe peretele
closetului de la liceu (printre toate celelalte porcarii sexuale)... Da, acesta
e strigatul meu nerostit, poate strigatul generatiei mele, innabusit in inimile
noastre, sub mormanele de gunoi ale vietii de zi cu zi, de chistoace si sticle
goale, de prezervative si seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele
si corpul celui imbratisat nu din dragoste (ce e aia, poate ca nu stiti
nici voi!), ci din disperarea aceea scarboasa a batranilor neputinciosi, de a
nu fi singuri! Da, acesta e adevarul nostru, partea cea nobila si frumoasa din
noi, si nu putem sa-l scriem decat pe peretii veceului!
De cate ori
deschidem gura sau intindem mana catre voi ne tratati ca pe niste cersetori: ne
dati repede bani sau dulciuri sau toale ca nu cumva sa ne iasa de pe buze
strigatul acesta periculos care v-ar pune in cea mai jenanta postura din viata
voastra, aceea de a nu sti pentru ce traiti sau care e sensul vietii la care
ne-ati chemat, nascandu-ne; ori ca nu cumva mana intinsa sa cerseasca Adevarul
pe care nu-l cunoasteti, asta fiind maximum de onestitate de care sunteti in
stare, pentru ca in rest ne mintiti fara probleme… De fapt, ne umpleti si noua
farfuriile, cu ceea ce curge din televizoare…
Ne dati bani si o
rupeti la fuga sa faceti altii, lasandu-ne singuri cu cel mai viclean dintre
monstrii acestei lumi: Banul. Parca el ar fi nu numai stapanul vostru ci si
copilul vostru: de multe ori ma intreb daca voi faceti bani pentru mine sau eu
m-am nascut ca sa dati un sens nobil sclaviei voastre… Desi nu suntem bogati,
nici bancheri, nici afaceristi, in casa noastra se vorbeste mereu numai despre
bani… Si cand mi-i dati o faceti cu satisfactia celui care si-a implinit deplin
datoria sa, sfanta, de parinte…
Poate ca deja nu
mai stiti sa faceti altceva. Cand erati tineri v-ati vandut sufletele Banului,
ati acceptat viata pe care o da Banul, in locul celei pe care o da Dumnezeu; si
viata pe care o da Banul e o moarte travestita, asa cum iubirea pe care o da
banul e prostitutie…
Cand voi v-ati
vandut sufletele ne-ati vandut si pe noi, chiar daca nu eram nascuti. Caci
vanzandu-va ati facut din lume o piata de suflete…
Stiu, dupa ce
veti citi aceste randuri va v-a parea rau ca nu m-ati avortat…
…desi majoritatea
timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, cautand acolo ceea ce nu mai
gasesc in lumea voastra: o bucatica de viata proaspata, cinstita, care sa poata
fi traita ca un om, nu ca o masina. Dar si acolo nu-s decat alti disperati ca
mine, care ajungem sa muscam unii din altii, pentru ca si net-ul e pustiu ca si
vietile voastre, dar cel putin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele parintilor
tai… Adeseori stau minute in sir privind lumina monitorului, simtind
radiatiile ecranului ca o mangaiere rea, otravitoare… dar vadit rea si
otravitoare, nu ca mangaierea involuntara pe care mi-o dati punandu-mi
bancnotele in palma….
Oare de ce am
ajuns noi, adolescentii de azi, sa spunem ceea ce simtim si gandim doar in
scrisorile de ramas bun ale sinucigasilor? Nu mai e loc pentru Adevar in
aceasta lume? Adevarul nu e bun decat pentru a muri?...
Ma doare pana la
os tot ceea ce va scriu, fiecare cuvant si fiecare virgula… Pentru ca si
aceasta e o scrisoare de ramas bun…
Am ajuns niste
prefacuti care abia asteapta pauzele ca s-o zbugheasca printre blocurile din
jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticla de bautura si un pachet de
tigari, unde dansam si radem si ne sarutam cu patima unui protest,
scandalizandu-i pe locatari… Si ei, saracii, se tem de noi, nu ne spun nimic,
le e teama ca o sa-i caftim cand vor iesi sa duca gunoiul…. Le e frica de
pumnii nostri, pentru ca nu ne-au luat niciodata povara neagra din suflete… De
fapt, sunt si unii care ne injura si ne alunga, cu acordul tacit al batraneilor
fricosi de la ferestre, care parca toata viata n-au invatat nimic altceva decat
sa-i alunge pe altii din sufletul lor…ca sa nu puna in pericol amarata lor
de viata… pe care n-as primi-o nici de pomana!
Voi ne dati bani
stiind ca noi ii cheltuim pe bautura, droguri si sex protejat ( care va
protejeaza de fapt pe voi de „complicatii”, de efectele nedorite ale vietii
moderne, civilizate!). Parca ati investi intr-un serviciu de deratizare care va
scuteste de noi si de problemele noastre sufletesti ca de sobolani si gandaci
de bucatarie… Imi dau tot mai mult seama ca voi aveti nevoie de industriile
divertismentului mai mult decat noi: caci ce v-ati face voi, parintii, daca
intr-o zi cand s-ar lua curentul, ar trebui sa tineti loc de calculator,
televizor, bar si prieten la un loc? N-ati fi cu totul depasiti? Ati mai zambi
asa frumos, relaxati, ca atunci cand ne dati bani ca sa iesim in oras?...
Iata! Nici macar
nu indraznim sa indreptam catre parintii nostri strigatul nostru de ajutor…
Iata, ca nu credem in voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat aceasta credinta
? Ati vandut-o demult pe confort, pe gresia si faianta din baie, pe masina noua
din garaj si pe toate celelalte fleacuri pe care mi le bagati in ochi ori de
cate ori simtiti in mine revolta… Si ce ma doare cel mai tare: nu vreti de la
mine decat un singur lucru: sa ajung la fel ca voi! Pentru asta ma
platiti si-mi ingaduiti toate!
Voi nu va puteti
salva nici pe voi insiva… Nici societatea, nici scoala, forme de senilitate
consfintite prin vot o data la 4 ani…
Numai Dumnezeu
ne-ar putea scoate din toata farsa asta tembela si murdara…Dar El…unde este?
Unde este
Dumnezeu, mama?
Unde este
Dumnezeu, tata?
Nu vedeti ca
innebunim fara El?
Nu vedeti ca
banii pe care ni-i dati sunt bani de inmormantare a sufletelor noastre?
Nici profa de
religie nu-L cunoaste pe Dumnezeu… Stie doar sa mute piesele unui muzeu
religios din magazie in sufletele noastre… Ne mai atarna, in „colierul”
disperarii noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colega
satanista m-a invitat sa ma alatur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viata
noastra obisnuita semana cumplit de mult cu ritualul si cultul lor: presupune
respingerea, hulirea, batjocorirea si uciderea a tot ce este curat si nobil in
noi ca sa ne accepte… Cine?!
De aceea si ea si
„tovarasii” ei se simt in aceasta lume ca pestele in apa si ceea ce pentru mine
este dureros, pentru ea este placut….Practic ea imi cere sa ma bucur de
rau, de absurdul in care ne cufundam tot mai mult… de anormalitatea relatiei
noastre…
Dar prefer sa mor
decat sa accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei,
scumpii mei parinti!
Acestea ar fi
trebuit sa fie ultimele mele cuvinte…
Pregatisem totul,
in detaliu… Cand a sunat Ana si mi-a zis sa mergem la manastire… Am refuzat si
m-am dus sa ma culc; dar stand in pat m-am gandit ca daca tot m-am hotarat sa
mor, ce mai conteaza? Daca cineva m-ar face sa ma razgandesc, inseamna ca
hotararea mea e o iluzie, inseamna ca mi-e frica, inseamna ca nu fac decat sa
spun cuvinte goale, sa-i mint pe toti ca sa ma dau in spectacol, si in cel
mai scarbos, acela de a cersi atentie cu moartea ta…
Cand orice ai
face si tot nu esti bagat cu adevarat in seama, nu-ti mai ramane decat moartea:
stii ca la inmormantare vor fi sentimente adevarate, ca vei fi plans si
regretat asa cum nu ai fost niciodata, STII CA ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE
O MERITA ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CAND ESTE IN VIATA, mila aceea
esentiala care, oricat de cazut ai fi, te impinge sa te agati de viata… Stii ca
oamenii de langa sicriul tau se vor fi trezit cu adevarat, ca te vor privi
si-ti vor vorbi din inima… DIN INIMA…DIN INIMAAAA!!!!!!!!.....
Asta am gasit la
manastire, mama si tata: propria INIMA!
Ma dusesem sa
daram ultima reduta a vietii, ma dusesem sa infrunt si ultimele argumente ale
sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotarare furioasa…
Am intrat in
chilia unui calugar subtire si palid, care privea in podea ca si cum ar fi
urmarit o furnica prin microscop… Mi-a facut semn cu mana sa ma asez pe un
scaun, apoi s-a asezat si dansul…
Au trecut cateva
minute pana cand sa-mi dau seama ca tacerea lui e mai puternica decat furia
mea, si viata din trupul acela numai piele si os, inmiit mai tare decat lumea
plina de disperare si ipocrizie din care veneam… Incet-incet, fara un sunet,
inima mi se dezgheta: frigul din ea se evapora ca si cum suflarea calda a cuiva
ar fi cuprins-o, ca si cum un suflet ar fi intrat in mine si mi-ar fi imbratisat
sufletul ca sa-l incalzeasca…
N-am crezut ca
exista asa ceva, o astfel de dragoste…. Am vazut mereu numai atingerea
trupurilor, imbratisarea lor disperata, care nu atinge sufletul, care lasa
sufletele si mai singure si mai pustii …si mai reci…
EXISTA DRAGOSTE,
MAMA!!!
EXISTA DRAGOSTE,
TATA!!!
Suntem in
noiembrie si-n mine e primavara! Intelegeti?
Sunt plina de
izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lasat toate iernile vietii
mele in urma… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zapezii…. Vad in
mine toata murdaria lumii si am mai multa pofta de viata ca
oricand! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumina si caldura, si
stiu ca El are puterea de a usca totul si de a face sa creasca
iarba; si ca vor iesi flori….
Stateam in chilia
aceea, intr-o tacere tot mai calda si mai duioasa… Ma asteptasem sa fiu
intampinata cu retinere, sa fiu judecata si combatuta, mustrata, luata la rost,
sa mi se tina predici… Si nimic din toate acestea… Doar un preot calugar care
tacea… Doar metaniile din mana lui se miscau incet ca un ceas care masura, nu
timpul, ci mila… De la o boaba la alta, mila aceea plina de intelegere, tot
crestea… pana multimea ei mi-a apasat inima atat de tare incat am izbucnit in
plans… M-am aruncat la picioarele lui si am inceput, plangand in hohote, sa
spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai stiam cine
si unde sunt, nu mai simteam spatiul si timpul…. Doream cu disperare doar ca
bunatatea aceea ce mi se descoperise sa ramana cu mine: sa stau in casa ei si
sa mananc la masa ei si sa privesc prin fereastra ei, sa fiu copilul ei, care
se joaca in curtea ei, care se bucura de laudele ei… Si pentru asta trebuia sa
spun totul, sa dau totul afara din mine, sa ma eliberez de tot ce fusesem pana
atunci…. Sa dau afara tot ce era de afara, tot intunericul si scasnetul
dintilor sufletului meu… Aici in dragostea aceasta ar fi trebuit sa ma nasc si
sa locuiesc si sa cresc… Aici ar fi trebuit sa fiu dintotdeauna si sa nu cunosc
altceva… Dar eu m-am nascut afara, din oameni izgoniti din Rai, care s-au invatat
sa traiasca afara, in intuneric si-n mijlocul disperarii… Oameni care au
colonizat ura si durerea continua… Oameni care locuiesc in mlastina si s-au
invatat cu caldura ei fetida… Au uitat mireasma bunatatii si dragostei lui
Dumnezeu…
M-AM INDRAGOSTIT,
MAMA!
Iubesc, tata!
Nu un baiat, nu o
haina, nu o muzica, nu un liceu, nu o cariera!
M-am indragostit
de Viata, de Dumnezeu si de Om! Toate acestea m-au strans intr-o singura
imbratisare de nesfarsita dragoste si duiosie cand m-au cuprins de umeri si m-au
ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adancul mormantului in
care locuia sufletul meu…
Acum, chiar daca
lumea intreaga ar pieri, cu toate lucrurile si modele ei, FERICIREA MEA AR
RAMANE NESTIRBITA! Pentru ca acum ea nu mai vine din afara mea spre inlauntrul
meu, ca sa depinda de capriciile lumii: ci vine din launtrul meu si creste pana
se revarsa in jurul meu: si nu trebuie decat un singur lucru: sa ramai
credincioasa Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Rastignit. Din El curge, nespus de
bogata, aceasta iubire duioasa, mangaietoare care intelege si iarta si
indreapta, cu nespusa blandete, toate ratacirile sufletului….
Atat mi-a spus
calugarul acela la sfarsitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat
asupra Sa pacatele tale si ti-a dat iertarea, Acesta Care ti-a luat sufletul in
brate ca pe un prunc si ti l-a incalzit cu Suflarea Lui datatoare de viata,
este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a facut Om, rastignit pentru vina ta si
inviat pentru viata ta…
Stiu ca nu veti
intelege… Oare poate cineva, fara sa fi cunoscut el insusi, din experienta
personala, cele scrise de mine?
Dar totusi am
indraznit sa va povestesc… totusi, indraznesc sa nadajduiesc, ca intr-o zi,
veti intelege…
In zori, dupa
priveghere, la sfarsitul Liturghiei, parintele mi-a facut semn sa ma apropii si
sa ma impartasesc… Nu va pot spune ce s-a intamplat atunci… Doar ca ceea ce am
cunoscut in Sfanta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Stiu ca nu puteti
intelege… Dar va rog, va rog din toata inima sa ma credeti: NICIODATA NU MI-A
FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATA NU V-AM IUBIT MAI CURAT SI MAI MULT!...
Aseara, cand v-am
cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia sa merg nu stiam ca am
spus ultima minciuna… Stiam ca ma duc sa distrug si ultimul argument al vietii…
Si, iata-ma, ca o intoarsa din morti, ca o iesita din iad! Ca o invinsa de
Viata! Doar pentru ca Cineva a readus Dragostea pe pamant, deschizandu-si
bratele inaintea noastra si imbratisandu-ne asa cum suntem cu
pretul celor mai cumplite rani…
Acum, dragii mei,
am pentru ce sa traiesc… Am ce sa dau… Acum nu ma mai sperie nici o durere…
caci Hristos le-a transformat pe toate in dureri de nastere ale Iubirii…
Aceasta trebuia
sa fie o scrisoare de adio… Si este! Spun ADIO intunericului, fricii si mortii,
deznadejdii si singuratatii… Adio! In Numele Lui…
( dupa o
intamplare reala)"
.jpg)
